Clar de moarte





Tin minte cum contemplam rasaritul de soare al unei zile de iulie.
Ma gandeam neindoielnic la momentele petrecute cu tine,Amelie…Ce ragaz de fericire mi-ai dat,ce amprenta uriasa mi-a lasat caracterul tau imprimata-n mine.
Si acum..ai plecat.
Tin bine minte accidentul acela.Ce zi avusesem !
Imi doream sa te uit prompt,sa nu te fi iubit niciodata.Imi inchipuiam ca esti doar o floare,ce se pastreaza vie in sezoanele calde,apoi este inghitita de ploi si gheturi.
Dar tu…ramasa-n mine ai fost de acum 5 ierni si tot ramai.Staruinta ta devine imposibil de dureroasa.Nu vrei sa pleci.
Stau cateodata si ma cert cu gandul ce te reprezinta in mintea mea…ca sa ma abandonezi.Dar pur si simplu nu pot.Mereu imi apari senina,vie,vesela si la fel de tanara ca altunci cand te-am cunoscut.De ce ma bantui,Amelie ? De ce…
Acum stau si astept rasaritul.E iarna din nou.Se implinesc fix 5 ani de cand teai stins..precum o lumanare ce este suflata de o adiere sfasietoare,interioara.Si stiu,stiu bine ce ti-am promis ! Nu ! Nu,Amelie,nu ma mai contrazice,asa voi face.Ti-am fagaduit.
Uite,iubito,uite flori de gheata pe geam,si te rog ! Te rog ,in cea de urma data,sa privim soarele rosu,in acest fel.
Mai tii minte cum ne-am cunoscut ? Sigur ca iti amintesti !Acea zi senina de august…soarele tropaia in extaz spre munti,gasindu-si nefiinta in apus.Eram in tabara aceea la Sinaia.Ai venit,sfioasa,la mine si m-ai intrebat cu staruinta daca nu ma supar daca privim maretul amurg impreuna…Atatea sentimente in contradictie,atatea gesturi contorsionate si saruturi idilice…atata iubire ! Da,Amelia,iubire !
Uite,acum soarele rasare,vezi ? Da-mi un semn daca-i vezi ascendenta catre zenit.
Ce paradox daca stai bine sa te gandesti…in momente fericite ce ne-au unit soarele ia calea mortii sale pana peste noapte,apune…iar in cele rele,staruie pe bolta cereasca…rasare ! Acum ce moment e,Amelie ?Daca e sa respect teza sus mentionata e unul rau,nu ? Dar totusi vom fi din nou impreuna.
Incep sa vad cum soarele urca,se inalta triumfator spre marea albastra deschis.In lumina visatoare a momentului,geamul se deschide brusc,de afara intrand o caldura binefacatoare.Ciudat,e iarna ! Ma uit in jos,la cam 5 metri de mine ,Amelie, se intrezareste intr-o rochie sangerie,in contrast cu pielea ei fina…arata morbid la prima vedere.Mi se adresa…mi se adresa dupa atatia ani :
« Vino,scumpule…aici e mult mai bine.Gandeste-te la noi ! »
Nu-mi venea sa cred.Visam oare ? Si totusi eram treaz.Intarzii a-i da un raspuns acestei…ispite.
« Vino ! Vino iubitule,sunt eu,Amelie ! Nu ma mai recunosti ? ».Vedeam cum o lacrima i se scurge prin ochii ei ,parca goi,si totodata nutreau atata caldura..un sentiment de profunda iubire.
Stateam ca o naluca in fata soarelui,mirat,sumbru in fara iubirii mele.
Deodata se aude glasul unei alte Amelie…tunator…autoritar..atotputernic si luand forme amorfe,negre : « Vino am spus ! »
Ridica mana si contiunua ,repetand o grimasa,cu cel mai induiosator glas,neomenesc..angelic : « Vino din nou la mine,scumpule,sau nu ma mai iubesti ? »
Si inca o lacrima ii cade pe obrazul neted,de asta data,din niste ochi umani,iubitori dar reci..mai reci decat orice ghetar !
Ii prind mana,intr-o clipa de reverie.I-o simt aspra,lugubra la atingere…catifelata si fina la vedere iar ea ma trage in jos si ajung la asfalt,intr-o clipita,imbratisand moartea si uitarea definitiva.



Postat de : Andrei

P.S. : Aceasta este prima mea proza scurta.De obicei scriu poezii fapt pentru care o sa intalniti foarte des aceasta compozitie literara.Am ales sa incep insa cu aceasta mica povestioara.